Se împlineşte puţin peste un an de când Lights Out! au apărut pe blogul acesta... şi la dracu! ce nebunie de an a fost! La vremea respectivă îi apreciam pur şi simplu pentru că, pe o scenă muzicală clujeană destul de inertă şi luna amară, reuşeau să sune altfel. Era ceva revigorant în lipsa lor totală de cinism şi tot acel joc natural al lor, firesc cu idealuri indie. A urmat o primăvară frumoasă pentru ei, cu multe concerte, ca apoi mijlocul verii să îi găsească fără basist, uşor dezorientaţi, uşor epuizaţi. După concertul luminos din Cărtureşti, au luat o pauză sănătoasă de la orice gig. S-au readunat surprinzător şi s-au apucat de lucru parcă cu ciudă, ca în toamnă, la Timişoara, la primul concert după 4 luni de linişte, să îşi testeze piesele nou-compuse, care... iarăşi sunau altfel.
În prezentarea primului lor concert din 2012 îi clasificam în glumă drept hypnagogic indie rock (unii au luat conceptul cât se poate de în serios şi, aşa, privind retrospectiv, cred, într-un fel, că pot să le dau dreptate). Lights Out! au renunţat la afinităţile indie funk şi, lăsându-se complet purtaţi de idei, au devenit ciudăţei şi ezoterici. Tobele Oanei sunt mult mai precise şi proaspete, vocea lui Teo e mai pătimaşă ca nicicând (dublată de versuri nu de puţine ori dureros de sincere), iar chitarele pe care cei doi Andrei le jonglează între ei au grijă să lase loc atât psihedeliilor, cât şi melodiilor.
Şi iată-i acum, în dimineaţa asta, lansând pe orbită EOD, prima piesă de pe viitorul lor prim EP, în direct pe un radio naţional (Guerrilla). E un debut ferm pe care nişte tineri îşi prefigurează nişte posibilităţi frumoase şi, poate, îşi descoperă câteva pe care nici nu ştiau că le au.
La concertul din noiembrie de la Timişoara, unul dintre cei doi Andrei purta un tricou cu un imprimeu care evoca oareşce efecte halucinogene şi pe care stătea scris mare şi semeţ We've come a long way. Cred că drumul acestei trupe, de la simple reverii stereofonice spre o primă odisee spaţial-sonoră, abia acum începe.
BONUS: Stai cu ochii + urechile pe pagina lor de pe SoundCloud. Se va umple curând şi cu alte mostre fine de daydream rock (şi-acum o zic fără glumă!).
:: Un entuziast neostoit e un etern nefericit. Asta chiar dacă, în mod paradoxal, entuziasmul e unul dintre soiurile nobile de fericiri.
:: Undeva pe holurile liceului George Coşbuc e expusă o pancartă pe care scrie colorat frumos Adolescenţa e-o frânghie de aur legând nadirul şi zenitul. Cumva, intuiesc că generaţia Justin Bieber este de altă părere.
:: Din notiţele pe care le găsesc uneori dimineaţa, în drafts, pe telefon: curăţăm pohuţele.
:: Într-una din seri, pe când mă îndreptam spre casă cu ultimul 3. Un cuplu tânăr în faţa mea. Se sărutau copios între staţii, lăfăindu-se pe scaune, de parcă erau în concediu; ca mai apoi, la opririle în staţii - Snagov, Herculane, Borsec etc. - să tresară , parcă electrocutaţi, să caşte ochii ca nişte manguste în alertă, uitându-se când în faţă, când în spate, în lateral, cu gâturile rotindu-se ca nişte periscoape nevrotice, spre a gini un posibil controlor (evident, nu aveau bilete). Mi-au făcut ziua.
:: În ultima vreme, am păţit, nu de puţine ori, după ce ies de la duş, să constat că nu mi-am şters urechea dreaptă.
:: În ultimul concert al trupei sale la Cluj, George Gadei îşi încheia discursul cu o mână de cuvinte ce mi-au dezordonat şirul gândurilor multă vreme după: Să devenim din amabili conducători de sine. (În altă dezordine de idei, ce dor îmi poate fi de un concert Travka!)
:: Citind Imperiul semnelor, a lui Barthes (carte fină rău, apropo, în care autorul schiţează o seamă de minunări vizavi de un tărâm apropiat de convingerile şi fantasmele sale – arhipelagul nipon), mi-am dat seama că diferenţa dintre Japonia şi România e ca cea dintre un haiku şi o epigramă de la Radio Vacanţa.
:: O bucată din mărul cunoaşterii mi-a rămas în gât. Păţesc uneori să mai tuşesc seara, după ce mă bag în pat, pe când rulez sub pleoape ce trăsnăi am mai făcut peste zi.
:: Într-o dimineaţă, într-unul din părculeţele pentru copii găvozdite între blocurile din Gheorgheni, trei unguri aghesmuiţi bine, bine de tot ascultau o liturghie ortodoxă la un radio chinezesc.
:: La mall. Intru cu lehamite la baie, sus, la food court. Chiar după ce trec de chiuvete, un tip pe cât de supergrăbit, pe atât de supergras mă depăşeşte îmbrâncindu-mă, ca mai apoi mai să nu spargă uşa uneia dintre toalete. Între timp, eu, dezechilibrat, cât pe ce să mă lovesc de un pişoar deasupra căruia era lipit un poster-reclamă la o florărie şi pe care scria Ţi-e dor de ea? Eu ce să înţeleg din toate acestea?
Când eram mai mic prindeam fluturi, codiţa rândunicii sau roşioare, şi le înfigeam în corpul vermicular un bold, aşa cum văzusem că se face. Înfigeam boldul într-un dop de plută şi îi priveam cum ore în şir după aceea mai dădeau încă din aripi, se mai agăţau cu cele şase picioruşe filiforme de pluta poroasă. Cu aceeaşi cruzime şi plăcere te-aş ţintui în paginile acestea, Lulu, te-aş privi cum te scălâmbâi, cum îţi dai ochii peste cap, cum îţi fojgăi elitrele de abjecţie şi de paiete şi de plastilină... Mă aşez la maşina de scris, masa ta de tortură, dar şi a mea, căci nu te pot chinui fără ca eu să mă chinuiesc, aşa cum nu poţi tăia cu bisturiul un furuncul în propria ta carne, ca să-i scoţi puroiul, fără ca tu însuţi să nu urli şi să nu te zbaţi ca un posedat.
Acum aproape 7 ani, pe când mergeam cu trupa la un festival de teatru din Franţa, o ţigancă cumsecade (ştiu, cacofonie şi, pentru unii, paradox - chiar nu îmi pasă) ne-a făcut mie şi colegilor cinste cu mâncare şi cu o poveste bună undeva pe marginea unei autostrăzi.
Acum aproape 5 ani, pe când căutam de zor chirie prin Cluj, într-o consignaţie dintr-un cvartal mai plin de magazine de desfacere de sicrie decât un cimitir ardelean de lumânări de 1 noiembrie, un tip ciudat mi-a făcut cinste cu o doză de Coca-Cola. Trebuie că i-am părut rătăcit.
Acum vreo 2 ani, pe când îmi bitiream lucrarea de licenţă, mă întâlneam aproape zilnic la BCJ cu o brunetă tare, tare drăguţă. Şi, ca niciodată, pur şi simplu n-am abordat-o. Am lăsat-o să se strecoare graţios ca o rândunică printre toate cărţile alea, printre toate gândurile anapoda din perioada respectivă. Era mereu zâmbitoare; total ruptă de toată zăpuşeala, de toată zăpăceala acelor zile, de toate claxoanele şi vuvuzelele (CM 2010, n.r.) din Mărăşti. La dracu', cred că ajunsesem la un moment dat să merg la BCJ doar ca să o văd. Ca să-mi schimbe ziua. Încă mai am un mesaj de la Adi dintr-o zi când, cumva, nu am mai ajuns pe acolo: Ghici cine stă lângă mine azi?
Acum câteva zile, colega mea Hanna a găsit printre rafturi, la muncă, un bileţel rupt atent dintr-un carneţel pe care scria cu roşu This made my day, / Thank you, :) M-a topit instantaneu.
Nu schimbi lumea de i te încrunţi. Zâmbeşte-i larg.
Poate că cineva, cumva o să te observe şi poate că peste ani, peste zile, undeva, la etajul 4 al unui bloc amorţit, cu un pahar de vin alăturea, acel cineva, la rândul lui, va zâmbi incontrolabil, aiurit.
...şi o continuare în 5+1 părţi la 'neaţa, gerar! 1, la download AICI*. Pentru că, una peste alta, poate că totuşi sfârşitul lui ianuarie e cea mai frumoasă parte din an. Şi pentru că la Cluj a nins fără întrerupere timp de 25 de ore şi zăpada are undeva la vreo 20 de centimetri şi e awesome. Şi pentru că sunt o veveriţă hyper de câteva zile încoace, pare-se. Şi pentru că POT. Şi pentru că e JOI, dammit!
Gentleman, when I first started Reynholm Industries, I had just two things in my possession: a simple dream, and six million pounds. Today, I have a business empire the like of which the world has never seen the like of which. I hope it doesn't sound arrogant when I say that I am the greatest man in the world!
6:43. D. se trezi brusc şi apăsă butonul pentru snooze. Se întoarse apoi metodic printre aşternuturi, ca şi cum ar fi fost cumva programat electronic şi se înveli bine-bine, într-un cocon protector. D. nu fuma, nu bea; ba nu era înnebunit nici după alune. Singurul său viciu - savurarea acelor 9 minute de snooze ca şi cum ar fi fost ultima dată când doarme. O mică odă în REM minor dedicată sinelui; iar momentul final, înălţător - trezirea -, zilnica strecurare afară din placenta textilă - o renaştere.
Fragmentul de mai sus e decupat dintr-un post-it rătăcit şi face parte dintr-o serie de texte pe care le compilez în aceste zile pentru un mic plan personal adiacent [easy like joi morning], care chiar cred că va ieşi frumuşel. Un teaser la câteva pagini adunate în timp, pentru care simt o nevoie nebună (însă firească) de a le împăca într-un fel. După cum bine puncta Bobiş deunăzi, they need closure. Mi-a părut potrivit în dimineaţa asta ningău-ploioasă, la pachet cu primul mixtape pe 2012* şi cu ale sale sonorităţi electroleneşe.
Bine te-am regăsit.
Am revenit. Mi-am revenit.
*Sugestie de servire: în Winamp, cu crossfade de 7 secunde. [easy like joi morning] recomandă consumul (i)responsabil de muzică.
În Londra nu este niciodată linişte. Când trăieşti acolo, nu-ţi dai seama de asta. Atunci când stai în pat noaptea, pe la ora patru, poţi să te înşeli şi să crezi că asculţi liniştea, dar nu e aşa. Trebuie să pleci în altă parte, undeva la ţară, sau chiar în alt oraş, ca să-ţi dai seama că în Londra persistă tot timpul un zumzet, un huruit, un murmur continuu al activităţii neobosite, indefinibile. Pe acest fundal, în această atmosferă permanent tensionată a zgomotelor îndepărtate, auzisem ceva distinct şi surprinzător. Era o voce. Vocea clară şi înaltă a unei femei, interpretând un cântec atât de puternic şi de frumos, încât suna deja familiar, deşi nu-l mai auzisem niciodată. [...] Am stat şi am ascultat acea voce nu ştiu cât timp. Părea cel mai frumos lucru pe care-l auzisem vreodată. Melodia emana atât de multă siguranţă şi echilibru, vocea era atât de pură, încât am uitat totul într-o clipă. Am uitat chiar şi că eram beat. Melodia aceea vorbea cu mine şi îmi spunea exact ceea ce voiam să aud. Iar când s-a terminat, lăsând în urmă doar tăcerea, nu mai voiam şi nu mai aveam nevoie să vorbesc cu Karla. Nu atunci. Şi nici acum. O auzisem cântând.
[Lights Out! - EOD]
