E ciudat, dar de-o vreme mă simt mai defazat decât o dublare (irina-margareto-)nistoreană nouăzecistă la un film cu Chuck Norris (la naiba!). Am o stare foarte... liceală. Mult entuziasm risipitor, o minte înecată în glitchuri şi mici fericiri de moment. Cea mai frumoasă parte din zi e plimbarea cu bicicleta spre muncă. Nu m-opresc nici semafoare, nici temperaturi sub zero. Pentru vreo jumătate de oră, cât fac între gară şi capătul Gheorghenilor, parcă totul se linişteşte. Pentru vreo 5+1 piese, parcă totul se aliniază ideal sub soarele de octombrie, dezvăluind contururi strălucitoare.

Ia şi tu un asemenea mix 5+1* (e dintr-o scurtă plimbare din seara asta), care e, cu toate electrosincopele sale (delicioase, de-ar fi să mă întrebi!), cald şi suplu, genul ăla de mix care va suna bine întreaga iarnă (chit că e abia octombrie). Ia loc la geam eu el în căşti/boxe/inimă, ia şi-o cană de ceai fierbinte alăturea şi zi-mi: la tine cum sună totul?

Home, I showered, I ignored my cat, I put on my suit and I headed down to the supermarket. The girl who liked me might be there and I could think of nothing better. I knew I was sad, buying groceries I didn't need just to meet some adolescent girl whom I wouldn't even chat up. I was sad but I was happy that way.

Robert McLiam Wilson, Eureka Street