În Londra nu este niciodată linişte. Când trăieşti acolo, nu-ţi dai seama de asta. Atunci când stai în pat noaptea, pe la ora patru, poţi să te înşeli şi să crezi că asculţi liniştea, dar nu e aşa. Trebuie să pleci în altă parte, undeva la ţară, sau chiar în alt oraş, ca să-ţi dai seama că în Londra persistă tot timpul un zumzet, un huruit, un murmur continuu al activităţii neobosite, indefinibile. Pe acest fundal, în această atmosferă permanent tensionată a zgomotelor îndepărtate, auzisem ceva distinct şi surprinzător. Era o voce. Vocea clară şi înaltă a unei femei, interpretând un cântec atât de puternic şi de frumos, încât suna deja familiar, deşi nu-l mai auzisem niciodată. [...] Am stat şi am ascultat acea voce nu ştiu cât timp. Părea cel mai frumos lucru pe care-l auzisem vreodată. Melodia emana atât de multă siguranţă şi echilibru, vocea era atât de pură, încât am uitat totul într-o clipă. Am uitat chiar şi că eram beat. Melodia aceea vorbea cu mine şi îmi spunea exact ceea ce voiam să aud. Iar când s-a terminat, lăsând în urmă doar tăcerea, nu mai voiam şi nu mai aveam nevoie să vorbesc cu Karla. Nu atunci. Şi nici acum.
O auzisem cântând.

Jonathan Coe, Piticii morţii